Recunosc, nu mă simt tocmai în largul meu la sindrofii fițoase. Cum necum, am ajuns la Monaco pe la începutul lui iunie. Cu munca. La Monaco “e frumos dar nu prea”, ca să îi parafrazez pe cei cu Târgul de la Chișcani. Evident, sunt super subiectiv.
Îmi place să mănânc. Mult. E o plăcere. Din punctul astă de vedere, Monaco m-a lăsat cu buza umflată și burta goală. Nu-i bai, mâncarea a fost asigurată de organizatorii evenimentului, dar acuma nah, depinde ce înțelege fiecare prin “mâncare”.
Concepția monegască despre mâncare e cam așa… Se iau două testicule de melc, sau alte două bucăți miniscule de 
ceva… se adaugă trei frunze de salată și se pun pe farfuria întinsă pe niște locuri precise, numai de bucătar știute. Cred că pe lângă oale, crătiți și polonice, bucătăriile monegasce au și o busolă, după care controlează azimutul frunzei de salată. Se adaucă și trei dâre de sos, (aka reducție de ceva…) și acestea puse în funcție de câmpul electromagnetic al pâmântului și cam aia e. Cred că manopera face toți banii, căci altfel nu îmi explic cum o treabă de genul acesta costă câteva zeci de euro. După care, logic, te mai costă banii și de un sandwich care să-ți țină de foame.
Altă poveste, același final
Organizatorii evenimentului au închiriat cortul Circului din Monaco, unde au ținut o petrecere. Dat fiind locul de desfășurare, au avut ideea (de altfel, mișto) să servească preparatele pe care le poți cumpăra de regulă la circ, bâlci sau în parc. De genul hamburgher, clătite, hot dog, etc. Bun… Numai că respectivele preparate au fost recreate. Hamburgherul era făcut din miel, rață etc.Hot-dog-ul avea printre altele carne de vânat și așa mai departe. Fițe, taică…
Și cum aș mânca miel până aș da în criza biliară (lucru pe care l-am și reușit de câteva ori), iată-mă la toneta cu hamburgheri. Cu o engleză cu ușor accent franțuzesc, cu șorțul alb, impecabil și boneta înaltă, mai ceva ca o mitră papală, bucătarul mă întreabă zâmbitor ce vreau.
– Cu miel, vă rog…
– De care? Avem în stil oriental, în stil american sau mediteranean.
“Mamă, aici e de mine… Ce mișto e la Monaco!” îmi zic. Cer varianta orientală și bucătarul se apucă de asamblat. Mai întâi, ia o chiflă care putea să intre lejer într-un pachet de țigări. O taie pe jumătate și pune acolo o chiftea de miel, evident, cu diamentrul mai mic decât al chiflei. Apoi, cu o treabă gen pensetă ia două fâșii de morcov și ce dracu’ mai era pe acolo. Zici că e dirijor, nu bucătar. Legumele sunt tăiate subțire, cu sabia laser, mai subțire decât foaia de dictando. Le așează tacticos peste chiftea, deasupra pune restul chiflei și fixează lucrarea cu o scobitoare. Îmi înmânează capodopera miniaturală și senin, ca cerul unei zile de vară, îmi spune “Bon appetite”. Am făcut franceză dintr-a 6-a până în 8-a, dar nu mai știam sigur cum se spune “Ba pe-a mă-tii, fraiere…”.
O să ziceți că Monaco e scump și de fițe, și poate, că trebuia să mă aștept la asta. Deși, sincer nu-mi imaginez cum poate să trăiască cineva cu porții atât de mici. Sunt curios ce și cât mănâncă oamenii ăștia la ei acasă, când protipendada Coastei de Azur nu se uită în farfuria lor.
Recunosc, nu am apucat să vizitez nimic din obiectivele turistice din Monaco. Asta în condițiile în care am vrut din toată inima să văd măcar Acvariul, al cărui director a fost la un moment dat Jacques Cousteau, unul dintre idolii copilăriei mele. Dacă aș fi apucat să vizitez câte ceva, poate că m-aș fi întors altfel de acolo. Dar așa…
Română
RSS