Şi acum mă apucă râsul când mă gândesc cât de repede am intrat în mijlocul aventurii din Parcul Naţional Bucegi. Doar ce am trecut barieră ce marchează începutul drumului forestier şi aerul de munte ne-a relaxat total. Eram dintr-o dată în mijlocul naturii curate, fără semnele obişnuite ale civilizaţiei, ştiţi voi – hărţii, PET-uri, etc. Adaug la asta și zgomotul răului ce curge de-a lungul potecii şi gata starea noastră de încântare.
Tot mergând, după vreo 10 minute de admirat în stânga şi dreapta am auzit nişte zgomote apropiate prin pădure. Eu sincer mă aşteptăm să mă întâlnesc mai degrabă cu ursul decât cucainii ţapinarilor. În timp ce dulăii veneau fugă spre noi, trei s-au despărţit de grup făcând stânga, ţopăind prin pădure. Asta ne-a liniştit câteva secunde, doar cât să ne trezim cu ei fix în spate. Eram încercuiţi. Doi în faţă, 3 în spate. Ăştia făcuseră şcoală de Stat Major.
Chestia cu stai şi nu te mişcă, cât te mârâie, n-a ţinut. Până la urmă am scos spray-ul cu piper. Planul meu de a ne salva gleznele de colţii lor a fost parţial reuşit. Am dat un “fasss” scurt dar în singură direcţie posibilă: contra vântului, că de acolo venea ameninţarea! În secundă următoare fugeam toţi, câini şi oameni, care încotro.
Cu ochii lăcrimând dar teferi, ne-am afundat tot mai adânc pe potecă ce duce prin pădure către platou şi mai departe către VF Omu. Singură noastră grijă -trebuia să întoarcem tot pe unde am venit.
La un moment dat ne-am oprit într-o poiana unde iarbă înalta era culcată la pământ tăvălug. Linişte totală. Din când în când nişte ramuri trosneau când mai aproape, când mai departe.
Vorba aia “cu ursul în spate” devenise brusc posibilitate. Şi eram doar noi doi. Nu se auzea nici o pasăre măcar. Iar noi mersesem destul de mult timp până să ne oprim aici. Eram departe de barieră. Mai mult, nu întâlnisem absolut nici un plimbăreţ de când am plecat. Parcă eram singuri pe planetă.
Am mai stat puţin la pândă, admirând cu un ochi natură şi cu celălalt cercetând atent tufele de mure de unde ne-am înfruptat pe săturate. Relaxare dar ceva nu-mi da pace. Vorba aia “cu ursul în spate” devenise brusc posibilitate doar că luase formă dulăilor. La întoarcere ţapinarii erau la “domiciliu”, câinii, mai mulţi acum, erau legaţi. Cu excepţia unui cotei cucare de altfel ne-am şi împrietenit. Îţi vine să crezi, sau nu, dar căţeluşul ăla, în zilele următoare când am mai trecut pe acolo, alerga să ne întâmpine prietenos, linistind toată haită. Abia acum mai rămânea un gând şi pentru urs. Aşa că iată concluzia călătorului în Parcul Naţional Bucegi: dacă vrei puţină natură curată la “2 paşi” de civilizaţie, acum ştii unde să o găseşti; dar să ai ceva la îndemână pentru a face faţă laturii sălbatice a câinilor în mijlocul pădurii. Ursul, pe dată viitoare.
This post is also available in: Engleză
Română
English
RSS