Printre puținele chestii utile pe care ni le-au spus în facultate a fost ceva de genul: “Dacă vreți să vedeți cam ce cred bucureștenii despre ceva, mergeți cu taxiul de câteva ori și deschideți subiectul”. Și profesorul respectiv avea dreptate, pentru că în taxi se urcă toată lumea și din varii motive, stau de vorbă cu taximetriștii. Așa se facă că taximetriștii sunt fără voia lor un “barometru” al orașului în care trăim. Cu bune și cu rele. Uneori, hilare.
Așa ajung la întâmplarea de acum un an. Am o problemă cu trezitul dimineața și pentru că eram în întârziere, am chemat un taxi. Intrat în mașină, am avut senzația că mă aflu într-o troiță kitschoasă. Mașina avea toate echipamentele de protecție cu putință. Protecție divină, desigur. Din dreptul oglinzi, până undeva mai jos de jumătatea parbrizului cobora un un lung șir de cruci, prinse cu ventuze. Galbene, verzi, împletite, cu sclipici, din plastic sau din sticlă și câteva mai de Doamne ajută (ca să zic așa) din lemn. Știe cineva să mă lămurească care este faza cu atâtea cruci? Nu, pe bune? Când și unde tragem linie?
După ce spun adresa, întreb taximetristul dacă are rest la 50 lei. Omul caută deasupra parbrizului, la oglindă, și cu colțul ochiului întrezăresc figuri cunoscute: Nicolae Grigorescu, George Enescu și Fecioara Maria. Altă iconiță era pe bord, chiar sub odorizant. Când cineva ne-a tăiat calea, a început un pomelnic lung cu Dumnezei, sfinți, anafură, patrafir, cristelniță, aghiasmă… Așadar și injurăturile de rigoare vin la pachet.
În timp ce eu număram obiectele de cult, în stație se aude o voce gâjâită…
– Îmi zice și mie un coleg cum ajung mai repede la ambasada României?
Acesta a fost momentul acela de „pe bune”? Chiar se întâmplă? Mi se pare că nu aud bine și instinctiv, mă uit în stânga mea, la șoferul care avea spâncenele ridicate, semn că și lui i se părea ceva dubios. După un timp, vocea repetă…
– Hai băieții, unde vine ambasada României?
De data asta ne bufnește râsul pe amândoi. Răspunsul nu a întârziat și prin stație se aude o voce binevoitoare:
– Păi, colegu’… sunt mai multe. Depinde unde ești tu.
– Pe Metalurgiei sunt, colegu’.
– E perfect! Mergi drept până la Giurgiu, treci peste podul ăla mare și după aia mai întrebi.
– Deci, mă ajută și pe mine cineva? Că văd că unii au chef de miștouri…
Din păcate, am ajuns la clinică. Dacă nu eram în întârziere, l-aș fi rugat pe taximetrist să dea o tură, doar să aud și finalul discuției. A fost prima și poate ultima oară când am dat sânge cu zâmbetul pe buze, după o astfel de întâmplare.
A nu se înțelege că am ceva cu taximetriștii. Sunt oameni ca oricare. Și în general, fac taximetrie de nevoie. Dacă stați de vorbă cu ei, o să vedeți că marea majoritate sunt foști “ceva”, dar au rămas fără locul de muncă respectiv. Unii fac taximetrie doar “până se pun pe picioare”. Am întâlnit oameni care au fost cândva ingineri, bucătari, cizmari dar și un traducător, un antrenor de fotbal la grupele de copii și un fost sunetist de la Realitatea. Despre alte întâmplări, mai pe larg, data viitoare.
This post is also available in: Engleză
Română
English
RSS