După aproape o lună de așteptare, a venit dimineața în care trebuie să mă ridic din pat, să îmi iau rucsacul în spate și să plec în fuga spre gară. Dorul de munte este ca o boală care te întristeaza în momentul în care nu îți iei “doza”, dar te încarcă cu energie, în momentul în care ai ajuns în natură .
Ajuns în gară, mi-a fost ușor să îmi găsesc colegii, toți având la gât legitimațiile “Christian Adventure. Drumul până în Bușteni, cu personalul, pare să fie din ce în ce mai scurt, unii dintre noi dormind, alții bucurându-se ca îșî revăd camarazii de munte. La Bușteni am trișat puțin și am luat telecabina până pe platoul Munților Bucegi. Și cu toate că prognoza meteorologică ne speria puțin, anunțându-se temperaturi record de minus 40-50 de grade Celsius, sus – surpriză! – era un soare orbitor și 6 grade Celsius. La un moment dat, mi-am aruncat ochii pe o construcție mică din beton, de langă Cabana Babele, care era de fapt toaleta și pe care era scris cu vopsea: “Zalmoxis te iubeste”, gândindu-mă că probabil cineva acolo sus a avut grijă de noi și ne-a dat soarele de mult așteptat. Însă mai văzusem acea inscripție acum un an, pe la sfarșitul lunii iunie, când în același loc, timp de două ore, am avut parte de toate anotimpurile. Am trecut de la 20-25 de grade și soare, la 2-3 grade cu viscol și ninsoare. Atunci nu prea ne-a iubit nimeni. 🙁
Ușor ușor ne facem drum spre Valea Ialomiței și Cabana Padina
La cabană mâncam repede repede ceva și fugim spre Peștera Ialomiței. Erau 80 de oameni, îmbrăcați de “joacă” și nerăbdători să vadă ce le-am pregătit. Lăsându-i la intrare cu ceilalți instructori am plecat cu Cosmin în recunoaștere să verificăm traseul. La capătul peșterii, ajungând în locul unde se termină platforma special amenajată, Cosmin îmi spune: “hai, sari gardul”. Mă uit îm fața și observ o gaură prin care nu credeam că voi încape. Mă bufnește râsul, îmi zic că râde de mine însă el se tot joacă prin această peșteră de vreo zece ani, deci ar trebui să știe ce face.
Așa că pornim și înaintăm ușor prin apa până la glezne, urmați de trei băieti mai voinici și o fată ambițoasă. Ne strecurăm pe burtă, pe spate, pe unde apucăm și cum apucăm, până ieșim într-o încapere imensă și foarte înaltă. Escaladăm puțin peretele până ajungem la nivelul superior al încaperii și găsim o stalagmită cu o cravată albastră. Cosmin îmi spune că acela este cel mai îndepărtat punct al peșterii. Urma să cocoțăm toți cursanții acolo ( toți cei 80!) pentru o poză de grup. A durat ceva, câțiva având rău de înaltime, dar într-un final, cu puține țipete și rugăciuni, au urcat toți.
Ușor, ușor, am început să îi coborâm pe toți pe peretele umed și usor alunecos. Toate bune și frumoase, până cand i-a venit rândul unei fete care avea un ușor rău de înălțime. A coborât cam un metru, după care a înghețat. Am urcat pe perete la picioarele ei, să o ajut. Cătălin, colegul meu, încerca să ii explice cum să coboare, dar săraca fata, înghețase. Îi spunea să ridice piciorul stâng, ea ridica piciorul drept. I se spunea să dea drumul mâinilor, ea nimic. Ajunsesem în punctul în care, eu trăgeam de piciorul drept, Cătălin trăgea de piciorul stâng și iubitul ei, o împingea de mâini. Degeaba… avea o forță supraomenească, deoarece nu reușeam nici unul să o mișcăm, parcă se prinsese cu lipici.Am prins mai apoi un moment când s-a relaxat cam 2 secunde și-am dat-o jos de pe peretele acela. După încă circa 20 de oameni coborâți, am terminat. Ne regrupăm și plecăm înspre ieșire, orpindu-ne pe platforma cea mai mare din peșteră. Catalin le face instructajul întrebându-i dacă mai vor să exploreze sau vor acasă. Acum credeți ca vroiau să renunțe? Nici vorba. “Mai vrem! Mai vrem!” răsuna în toată peștera.
Bine… De această dată am coborât în partea stangă, printr-o gaură de 1 metru și o diferență de nivel de 2-3 metri, până lângă o grămadă de oase de urs așezate de Cosmin cu mulți ani în urmă. Plini de noroi și puțin uzi, au coborât toți. Am avansat printre stânci, printre liliecii care hibernau, pe burtă, mersul piticului și multe alte mișcări acrobatice, pană am ajuns la o gaură mai mică decât o gura de canal. Am coborât prin ea, cam 2-3 metri la un mic lac subteran. Când ne-am ridicat ochii pe un perete, am rămas blocați…există o cascadă superbă care alimentează lacul. Iar noi am trecut prin apa care curgea foarte rapid, deoarece cealaltă ieșire este în spatele cascadei. Fix ca în filme J.
Pe platforma special amenajată pentru turiști, am verificat să fie toți cursanții, înaintând spre ieșirea din peșteră. Ca să nu pierdem adrenalina cumulată, la ieșire, pe panta de coborâre de la peștera, era numai gheață. După coborare am înaintat liniștiți prin pădure până la Cabana Padina unde am mâncat ceva și ne-am așezat în pat cu un zâmbet mare. Spune-ți drept, voi nu ați vizita peștera Ialomiței?
This post is also available in: Engleză
Română
English
RSS